Soarele slab al ochilor mei apune intr-un copac singuratic al campiei. Copac batut de vant. Din ramurile caruia cresc fantome atunci cand se rup. Fantome ce dor vantul ce gaseste doar iluzia mangaierilor trecute. Codrul este departe si copacii nu se pot transforma singuri in padure. Pretul nu este al fructelor sau semintelor, pretul este al nepadurii ce ar fi putut fi padure, macar cateodata. In apusuri de soare mai rosii decat verdele campului la rasarit, in ploi mai voioase decat tristetea sfarsitului lor. In timp, poate.
De aceea ma dor ramurile ce nu au crescut din ramurile ce nu cresc , fantome ale imaginatiei ce s-a transformat in nestiinta. Puterea sevei e nemarginita si impusa de legi, dar spatiul in colaborare cu timpul reduce patratica unui fir de nisip calator o secunda in univers.
Amagirea gandurilor de apa ce curge in sensul sau stabilit. Amagirea fotonului gravitational decazut. Ca o aripa de inger ce trimite un semn macabru. Decazut. Inger decazut. In spatiul constrangerii sale. Undeva unde schimbarea iubirii in ura este convertibilitatea absoluta. Si invers
Undeva, poate in afara spatiului si in afara timpului, sau poate in miezul sau fierbinte sau rece. Ca o piatra ce a stat in bataia soarelui sau a lunii. Ca un ochi viu sau mort. De viu sau de mort. Ca un cutremur al secundelor urmatoare. Ca demonii ce rad de durere sau de iubire.
Spatiul pe care nu-l intelegem nu e timp asa cum timpul pe care nu-l intelegem nu e spatiu. Totul suntem noi cat timp noi suntem totul.
Dumnezeul ateilor , Dumnezeul credinciosilr, Dumnezeul celor nehotarati, aparati-ne de urmari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lasa gandul tau aici: