Gand de ebrietate

Intr-o noapte de betie am ajuns la concluzia ca stramosii nostri sunt ingerii. Nu existe alta logica. Un copil se naste urland de durerea contactului cu impuritatea lumii asteia ( ma rog, nu urla din prima, ci dupa ce isi da seama), dupa care doarme in visele lui. Si apoi, plictisit incearca sa o inteleaga. Si invata sa o inteleaga, desi undeva, acolo, intr-un colt al sufletului ramane o farama de inger. Si in aceasta educare perpetua, printre parinti frustrati, profesori spagari, si ramoliti care incearca sa-i aduca la numitorul comun al nulitati lor, invata sa fie oameni. Sa loveasca, sa nege esenta sufletului, sa culeaga doar fructele uraciunii. Atunci ingerul se ingroapa si mai adanc in partea sufletului de unde greu mai poate fi gasit. Si totusi, uneori iese, timid, la iveala. Cu un zambet ca raspuns unui zambet. Cu un sarut al petalelor pline de roua. Dar numai in singuratatea lui, un inger mai poate fi inger. Si apoi moare. Si cel ce odata a fost un inger devine o carcasa rugandu-se sa dispara, carcasa satula de plimbarea ei ambulanta printre ruine. Da' tot nu inteleg, de ce timpul in care samanta de inger este in noi difera.