Da

Mda, cand te simti realizat si in culmea gloriei, uita-te un pic in sufletul tau. Dar adanc. Si ai sa vezi ca esti un ratat. Ti-ai ales drumul si nu mai exista cale de intoarcere fara sa farami ceea ce deja esti, ai, iubesti. Si atunci cand esti mediocru, si atunci cand esti ratat, tot asa este. Sunt mii de variante ce se leaga intr-un graf complicat, nici unul dintre drumuri nefiind cel corect sau bun. La orice intersectie castigi si pierzi. Iremediabil. Deci, are rost sa ne gandim pasii dinainte? Sau sa ne ducem dupa destin, mergand orbeste catre sant, ca poate exista un pod ce ne poate duce in partea cealalta?

Cand

Cand vei simti nevoia sa-mi strivesti sarutul cu talpile tale, mergi mai departe. O batrana umbra  va zambi in amintirea acelui sarut. Sperand ca e o treapta in drumul pe care l-ai ales.

Frica...

Frica. Frica iti intuneca mintea. Te mana pe culoarul ce ti-a fost stabilit. Pe culoarul unde vei fi haituit cu toata turma ta catre prapastia finala.
Ii vei calca in picioare pe cei mai slabi, fortand intrarea in trecatoarea ce-ti va aduce sfasitul. Tie si celor apropiati tie. Pe care te vei lupta sa-i duci catre prapastia pe care voi o vedeti speranta.
Ca sa alergi spre necunoscutul ce se va dovedi sfarsit este nevoie de frica de cunoscut. Doar de frica, nimic real. Si vanatorii stiu asta.
Si nu mai sunt vanatorii ce isi venereaza vanatul, sunt vanatorii dependent de mirosul de sange rezultat din placerea de a ucide, nu din nevoile primare. Placere cultivata de macelurile repetate la care au fost instigati de cei ce trag linii. Ce fac grafice. Ce impart, emit teorii, le verifica prin practica. Sunt puternici. Puterea lor este sa aduca sau sa risipeasca frica.
Si tu esti un biet soricel alb in coltul asta de laborator.

Realitate (schita)

Realitatea este, cel mai probabil ceea ce fabricam noi. Si fabricam realitatea in contact cu alte realitati la care suntem conectati. Rezultatul este o realitate universala. Care nu tine neaparat cont de realitatea noastra. Dar pe care o acceptam si la care tindem.
Cumva, poate sa apara un dezechilibru individual, rupandu-se legaturile cu realitatea universala.
In acest caz, individul traieste in propria lui realitate, probabil mai apropiata de el, fabricata din ideile, placerile si temerile sale.
Probabil, coborand in sine, individul este mai fericit. Cu atat mai fericit cu cat legaturile cu realitatea exterioara sunt mai putine. Nu neaparat legaturile fizice. Amintirile realitatii exterioare, mai ales spaimele. Dar si lucrurile placute ce l-ar putea face sa tanjeasca dupa aceasta realitate exterioara.
Dar cu cat se afunda mai mult in sine, cu atat mai greu este sa se intoarca la comun.
Privit din exterior, acest individ pare ratacit, un om fara o cale, cu un comportament cu atat mai reprobabil cu cat este mai departe de realitatea universala.
In unele cazuri, societatea, in special ultimele conexiuni cu realitatea acceptata, cauta aducerea individului la numitorul comun. Si uneori se reuseste acest lucru prin tratamente din ce in ce mai evoluate.
Intrebarea este: de ce sa aduci mioara pierduta la turma ei, negandu-i realtatea fericiri sale si fortand-o sa accepte o realitate fabricata, a carui acceptare o va face nefericita.
De ce sa aduci un om la realitate daca lumea lui este mai buna?

Am dreptul?

Am dreptul sa strig ca sunt ateu? Sa trag lumea de maneca doar ca sa ii spun parerea mea ? Sa zambesc cu subinteles si sa ii scuip pe cei ce nu cred ceea ce cred eu?
Cred ca nu, asa cum nici tabara cealalta nu are dreptul sa nu accepte ca maimuta ii este stramos chiar daca i se pare jignitor. Bine, mai jignitor e sa fi prost.
Cred ca este primul semn de diversitate, de umanitate, sa-l accepti pe cel de langa tine. Sa ii accepti credintele sau necredintele. Sa accepti ca nu e identic, nu e clona ta. Reversul e periculos.
Sincer, ii invidiez pe cei ce pot sa accepte fara cercetare, punand astfel caramida unei constructii monumentale, fantastice. Bine, nu toti idiotii pot construi palate pornind de la o caramida. Dar nici gropi. Prostul e prost chiar daca se inscrie intr-o dogma. Si tot prost e si daca e ateu.
Cred ca trebuie sa cercetezi si apoi sa te declari. Bine, daca te duce capul sa cercetezi. Pentru ca negarea continua nu e o forma de cercetare.
Si atunci, fericiti cei saraci cu duhul. Cei care accepta si cei care nu accepta. Si carora prostia le permite sa fie fericiti ( aia cu parabola ca sarac cu duhul e cel care are un singur duh, adica un singur  dumnezeu, e trasa de par. E facuta de vreun popa idiot care a furat destul incat sa fie luat in seama ca vreun intelept)
Nu, ateu esti atunci cand ai vrea sa crezi, cand te fascineaza dogma ( dogma nu inseamna un calugar poponar, nu inseamnaun popa semidoct, dar nici o organizatie care iti taie capul in numele unei credinte prost intelese), dar nu poti. Cand ai informatia si stii ca iti deschide o lume a minunilor, dar nu poti sa faci pasul pentru ca nu accepti ca acel 1+1 fac 2, lucru ce iti va deschide calea spre toate demonstratiile si minunea acestei matematici filosofice, atunci se cheama ca esti ateu. Ca suferi. Nu cand esti un bou care face lobby ca e destept pentru ca neaga o dogma.
Ateul, ca si credinciosul, este cel ce e discret si isi rumega fericirea sau nefericirea sa, acceptand parerea celui de langa el, neincercand sa-l umileasca pentru ca ii permite mediul. De fapt asta inseamna om.
Om inseamna si cel ce face toate cele cu jumatati de masura, dar e un om un pic mai prost. Cred eu.

De fapt..

De fapt e simplu. Nu, nu e simplu sa gandesti, sau sa dai solutii. Solutia e simplu. Nu e agramatism. Simplu. Da, simplu, stiu ca e complicat, dar e clar ca e simplu. Ca sa fi fericit trebuie sa te intorci la simplu.
Nu poti fi fericit daca nu urmaresti un fluture fara sa te  gandesti la efemeritatea lui. Fluture, efemeritate. Simplu, alege fluturele.
Nu poti fi fericit daca nu canti o nota, fara sa te gandesti la armonie. Nota, armonie. Alege nota.
Nu poti sa fi fericit daca nu simti fara sa te gandesti la gandire. Simt, gandire. Simplu, alege iubirea.
Bine ai venit Flapitza, Sofia sau ce eticheta ti-o mai da lumea asta.

Cand esti strain

E groaznic atunci cand esti strain. In pofida zambetelor de simpatie, ce iti arata ca inca esti tolerat. E straniu sa nu gasesti familiarul si nimeni sa nu te gaseasca familiar. Sa fi tolerat. E un strain, un calator ce e aici. Maine, sau saptamana viitoare nu mai este . S-a dus. Cine stie, in trecerea timpului, pe unde si ce o fi ajuns. Un strain ce s-a intersectat intr-o zi cu drumul meu. Poate intr-o zi, vazandu-l pe vreun afis vechi, chinuit de vant, pe un stalp, voi spune ca e strainul pe care l-am vazut vreodata. Si i-am zambit in semn de simpatie. De parca zambetul meu putea sa-i aline singuratatea sau sa-l faca mai putin strain. Dar era un strain, ii pasa de mine la fel de mult cat imi pasa mie de el. Mai da-l incolo de strain ,doar nu voia sa fie mai mult decat un strain. Mai groaznic este cand esti strain de tine insuti. Ca nu mai ai pe cine sa dai vina ca esti strain.

Nihil sine Daniel

Sau preafericitul,cum i se mai zice. Asta ca sa evit inca din titlu blasfemia anatemizanta : " Pastele ma-ti, Daniele".
 Sa ma explic de ce.
 Pentru toti cei ce ma cunosc p ate ca pare ciudat ca ma iau io de niste popi despre care nu-mi pasa, fiind destul de ateu. Dar cei ce ma cunosc un pic mai bine stiu ca sunt ateu pentru ca nu pot sa cred fara sa cercetez. Si d-aia tot citesc. Incepe sa ma pasioneze din ce in ce mai mult istoria, si religia, facand parte din istorie. Si nu numai. Pesemne pentru a intelege mecanismul functionarii omenirii e cel mai bine sa cercetezi mecanismul functionarii religiilor.
 Ma rog, am divagate si eu un pic, stiu ca am fost plictisitor oarecum. Va veti intreba ce treaba are ce am spus pana acum cu mama preafericitului, cu p mic, ca pentru mine nu e cu p mare. Nu are nici o treaba, doar ca e o expresie de blestem romaneasca, care mi se pare ca i se potriveste cel mai bine domnului general, colonel, maior, turnator, sau ce grad o fi avut el prin securitate.
 Uitati de ce:
   Intr-o seara din perioada sarbatorilor bahice si supraculinare de Pasti, apare nenea asta la televizor (poate dupa vreun exces bahic) si incepe sa aibe un exces culinar din cele perverse si scatofile. Cica e recomandat ca toti credinciosii sa foloseasca lumanari ce respecta spiritul ortodox. Hai sictir, preasfintia ta. Lumanari care respecta spirital orthoox oi fi avut mata la pregatire la Baneasa. Io stiu ca de fapt, importanta in toata aceasta poveste este lumina. Lumina din suflet si lumina sfanta pe care fiecare credincios este dator sa o primeasca intr-un fel de hagialac annual si sa o transporte cum poate el, in suflet, in candele, in lampi, in focuri pe dealuri in orice. Sa isi strige credinta si sa il accepte pe Dumnezeu, sa marturiseasca invierea cu bucurie si cu lumina primita.
Lumanari pentru spiritul ortodox sunt niste blasfemii comerciale, menite sa stranga bani pentru monstruozitatile lor de constructii si chiolhanuri. Un fel de locuri in rai, vandute de prelati ai bisericii catolice in trecut. Monstruozitati care au departat si vor departa de oameni aceasta minune  numita crestinism ( asta pentru ca inca ma minunez cum au putut sa moara oameni pentru religie si cum a ajuns sa se ridice in vremuri potrivnice).

Povesti

Povestile succeselor incep cu un copil neascultator sau cu un rebel. Cele care incep altfel nu pot fi decat povesti ale unei vieti liniare de incadrat, perfectionist al tiparelor. Exista exceptiile liniarilor ce incep sa sinusoideze din diferite motive, gasindu-si drumul in neliniaritate, in discontinuitatea imprevizibila.
Dar nu toate povestile ce incep asa sunt povestile succesului. Intemperiile niveleaza, ducand uneori forma neregulata la un simplu plan, proiectat in planul tuturor proiectiilor omenirii ca o dreapta. Ca un segment de dreapta. Intre doua puncte N si M, colineara cu celelalte puncte vitale aflate  in vecinate. Mergand pe aceasta proiectie, se prea poate ca orice miscare sinusoida intr-un plan personal sa fie proiectata in planul tuturor proiectiilor ca o dreapta, depinzand de pozitia miscarii fata de planul de proiectie.
Si, probabil, povestile succeselor se termina cu un copil (inca) neascultator.

Poate ca..

Poate ca... Poate ca fara sa vrei sa fi o mizerie, ajungi sa fi o mizerie. Datorita faptului ca existi si comportamentul tau este comportamentul unei mizerii. Sau cel putin asa spun normele comportamentale actuale.Poate si cele viitoare. Depinde de influenta mizeriilor actuale in viitoareaa teorie comportamentala.
Ma rog, uneori si aia care trebuiau sa fie mizerii azi, inca nu sunt. Din cauza teoriei mele comportamentale. Sau din cauza teoriei mondiale. Fiecare cum a avut noroc, zic io.Mai departe, eheehe, scrie-n carte. Da' cartea nu iecsista .Si e daca!!!!!O fi o deficienta a teoriei comportamentale. Si..?

D-aia

D-aia  imi place Chieti in martie. Pentru ca miroase a iarba, a mare si a munte. In rest miroase a italieni, a infatuare, a superioritate. In martie miroase doar a inceput, inceputul taierii viei, incolo, spre Pescara. Inceputul taierii maslinilor, aici, pe dealuri. Inceput si sfarsit de ganduri, aici, cu mine insumi.

Uneori

Uneori ne jucam de-a lumea, nestiind ca lumea se joaca, de fapt, de-a noi.

Vezi, faptele nu exprima intotdeauna omul, asa cum omul nu exprima intotdeauna faptele. Pentu ca omu' e nesemnificativ asa cum faptele sunt uneori nesemnificative in fata posteritatii.

Conform oricarui popa, omul este fapta, asa cum fapta reprezinta omul. Dar..... Dar fapta poate fi momentul, tot asa cat momentul poate fi fapta. In sensul ca fapta , ca si momentul, poate determina actiunile persoanei pentru tot viitorul. Uneori afecteaza si trecutul. 

Adica...Adica fapta, poate chiar momentul....,poate fi Dumnezeul pe fundatia caruia ne construim viitorul.

Si atat. Nu stiu?

Timp

Timpul. Acest  reper fara care spatiul ar fi un pic mai finit. Trece. Inca ireversibil pana in ziua cand isi va descoperi reversibilitatea.
Daca ar sta , eh, atunci ne-am aglomera intr-o secunda de sentimente si trairi. Ar fi ieri clipa de azi, cum ieri ar fi fost clipa deceniului trecut.
Si atunci, ar incapea in sufletul nostru nepasarea clipei trecute din clipa de acum impreuna cu apasarea clipei de acum din clipa trecuta?
Poate ca nu, sau poate nu am mai simti clipa ca un infinit. Ci doar ca un timp. Reversibil intr-un spatiu finit. Si ne-am dori sa fie ireversibil. Sa ne transforme in infinit.

Ma gandeam

Stii, ne lamentam cum ca exista piedici in calea evolutiei noastre ca oameni, ca animale, ca functionari, ca dumnezeu, dar le leganam pe picioare de mici, le dam sa manance, le trimitem la scoala sa se cultive. Ca sa avem cum ne lamenta ca o baba despre moravurile generatiilor astora noi, care lovesc in noi si nu ne lasa nici o sansa. Alibiul celui ce nu face nimic ne duce in situatia asta. Pana la urma o sa ne omoare, pe noi si pe ele, prabusindu-se in evolutia piedicii, deci in evolutia ei insesi, o prabusire in interior. In interiorul nostru, creatorul problemei ce ne corodeaza, cumulat cu eroziunea exterioara si lipsa de consistenta a sufletului si trairilor interioare.
Si intr-o zi o sa se sfarseasca si poate isi va mai aduce aminte de noi o generatie, poate doua, si dupa aia GAME OVER.
 Asa ca de ce sa nu traim neumfland partea  materiala ci omorand umflatorii? Ca maine e ziua, poate. Sau poate nu. Dar cine sunt eu ca sa stiu cand?

A

Cred ca nu sunt convertibil. Nici macar in cuvinte. Cuvinte straine, neconvertibile in superbul convenabil. Undeva la marginea eligibilitatii convertibile a gandului neeligibil. Undeva blocat intre ganduri, intre idei, intre cuvinte nerostite vreodata. Pentru ca nu le venise si nu le va veni randul. Neranduite, uitate inainte de a fi rostite. Poate doar ganduri netransformate in materialul pe care il asteptau sa se rosteasca. Doar neconvertibil, cu  pistrui pe nas.

Pesemne...

.....intunericul natural poate fi alungat electric. Cat timp exista electricitate. Intunericul universului meu sau al tau nu poate fi alungat electric. Poate fi alungat prin vointa, prin transparenta vointei, prin faptul ca existi in negarea sa. Existenta in apararea  intunericului este existenta negarii luminii, dar este existenta afirmarii intunericului universului acceptat. Este afirmarea educatiei existentiale a intunericului in care ne-am nascut.
Daca nu l-am afirma cu dragoste pana cand ajungem sa-l negam, atunci nu am mai stii ce este bucuria luminii. Lumina a negarii intunericului.
 De fapt lumina este revelatia infrangerii intunericului. Nu stiu cum se poate trai fugind de intuneric, fara a simti lumina stralucind in otelul luptei. Nu stiu. Probabil nu exist pentru asta.

Radacini

Suntem o forma ciudata a regnului vegetal, un fel de copaci. Care, atata timp cat au radacini superficiale, subtiri si prea la suprafata pot fi dezradacinati si plantati oriunde in lumea asta. Poate doar adaptarea la clima diferita sa fie vreo problema.
Dar daca ne ingropam, de-a lungul vietii, din ce in ce mai multe radacini, radacini care devin din ce in ce mai adanci si mai dureros de negat suntem condamnati sa ramnem pe loc, chiar si in bataia vanturilor turbate, tinandu-le piept, neputand sa fim dusi. Asta numai daca radacinile sunt ale noastre, asumate, altfel putem fi doar niste culini de Baragan, parazitii unor radacini false care incep sa umble prin lume la prima adiere de vant.
 Numai copacii falnici, adanc infipti in radacini seculare pot sa reziste intemperiilor si la randul lor sa fie radacini pentru alti copaci falnici, asa formand o padure.
Dezradacinarea este modul de a nu lasa copacul sa formeze o padure si a permite maracinilor rostogolitori sa formeze regnul, asa zisa padure.

Inca o ultima saptamana

Am intrat din nou, pentru a cincea sau a sasea oara in ultima saptamana a sejurului meu sclavagistic pe taramuri abruzzeze. Si pentru a doua oara anul asta. Pentru prima oara am prins o toamna abruzzeza, toamna adriatica, molcoma, cu rodii in copac, cu maslinele capatand culoare din ce in ce mai inchisa in copaci ( pana acum io credeam ca se fac negre dupa ce se culeg, pen'ca se oxideaza). Nu m-am scaldat in Adriatica, desi erau niste valuri uriase, superbe, numai bune de prabusiri extreme.Da' era frig. Da' m-am plimbat pe strada jucand fotbal cu draciile de fructe cazute din copac, strivind in palme masline adunate de pe strada, ca sa vad daca fac ulei, si alte copilarii. Da' nu d-aia am scris p-aici pe unde oricum am scris rar in ultimul timp, ci ca sa spun altceva.
 Sambata, am iesit la plimbarea de weekend, cautand kilometri ce asteptau sa fie batuti cu piciorul, timid, cu o oarecare durere de spate, din cauza saptamanii birocratice anterioare. Si era un soare molcom, cum am mai vazut la noi in septembrie, auriu asa, cu nuante rosiatice, care te mangaie, fara sa-ti dea cu bata in cap, un soare tomnatic de Baragan, strecurat printre copacii ce incepusera sa cheleasca, aruncandu-si frunzele galbene si aramii pe jos. Si vantul,dap, vantul alerga frunzele in susul strazii, dar nu cu o furie turbata, ci molcom, ca la antrenamentul muzelor unei echipe de handbal. Am iubit acea zi. Dar acum am realizat ca nu am iubit ziua de Abruzzo, ci am iubit soarele meu de Baragan tomnatic, si vantul neastamparat ce mana frunzele la joaca, asa cum se juca pe vremuri cu ciulinii. Si, mai presus de conspiratii mondiale, mariri, caderi,iubiri si ura cred caorice pasare tot pe limba ei piere.
Si mi-am adus aminte de ceva scris prin 2008, adus aici cand mi-am deschis blogul : http://dezoxiribonucleic.blogspot.com/2008/10/toamna.html

Ma gandeam

Ma gandeam ca uneori ti-ai vinde sufletul, care poate era sau nu de vanzare, pentru o iubire, crezand ca e iubirea. Si a doua zi, sau peste sute sau mii de zile, privind inapoi stergi lacrima de la ceapa gandurilor. Ganduri carora era sa-ti vinzi sufletul intr-o zi. Si nu diavolului ci unui graunte de nisip.