Gand

 Universul a fost la inceput un graunte de nisip. Care, gasindu-si curajul expansiunii, a explodat intr-un infinit. De neinteles pentru mintea umana. Infinitul. Asa cum de neinteles este infinitul ce se ascunde in firul de praf. Infinitul mic. Care are nevoie doar de cateva conditii sa se transforme intr-un infinit vast.
 Nu firul de praf este nesemnificativ, ci mai mic este cel ce zambeste ironic neintelegand infinitul din grauntele de nisip.

Vis

Intr-o zi m-am intalnit cu un inger. In toata regula. Cu aripi albe si un pic cam copilaros. Si nu mai tin minte tot ce am discutat, da' ceva tot am retinut. Zicea: "Sunteti amuzanti, asa mici, pazindu-va gramada de galbeni si ajutand-o sa creasca. Si cu cat creste mai mult cu atat sunteti mai mici pe langa ea. Ajungeti niste pitici agitandu-va la poalele unui munte care se va prabusi strivindu-va. Sau nu se va prabusi, dar va va obtura vederea. Si ,orbi, nu veti mai vedea adevarata lumina ci doar reflexiile inselatoare ale aurului".
  Sau poate nu era un inger. Si poate ca era intr-o noapte. Nu mai stiu.

Eh

  Lucrurile mici pot deveni lucruri mari. In sensul lucrurilor mari. Un tabiet, simplu tabiet, poate deveni subiect de reverie. Simplu. Sau poate deveni o cruce dusa in spate. Regret sau pacat. Sau regret si pacat.
  Lucrurile mari pot deveni mici.De fapt devin mici. Se estompeaza odata cu timpul. Se topesc sau devin fapt divers. Sau poate teoria conspiratiei, incercand sa redevina lucruri mari.
  De fapt lucrurile devin lucruri sau se topesc in nimic. Atat. Nu exista nemurire, asa cum nu exista nici moarte. Exista o stare de imponderabilitate intr-o fotografie a trecutului.Nimic mai mult.
  Mai departe, hmm, mai departe e nimicul. Care doare. Uneori. Pe mine ma doare. Vreau sa nu fie. Dar e mai departe, mai presus de sfarsit sau de desele inceputuri.Reprezentate de lucruri mici. Care pot deveni lucruri mari.

Haiduc din tara de...

 Ba, nene, toata lumea ii canta pe haiducii astia ca in vreme de restriste se dadeau la stapanire si sinistrele sau mai putin sinistrele sotii. Ca furau de la bogati si dadeau la saraci, adica lor, ca erau saraci.
 Asa ca m-am gandit, vremi de restriste sunt, se pune bir si pe muncit si pe murit, si pe supravietuit. Se pune bir pe soare, la mare, se pune bir pe apa, se pune bir pe privire. Stapanire este, ca altfel cine ar mai incasa birurile. Sotii sunt, unele sinistre.  Da' haiduci nu sunt.
 Pai si daca nu sunt haiduci, hai, nene, la treaba, ca se stie ca daca ai o idee si o pui in practica te imbogatesti, daca dai spaga cui trebuie. Da' ca haiduc de ce sa dai spaga daca esti haiduc?
 Asa ca la treaba. La targ dupa cal.
 Ba, nene, da' scumpi sunt caii astia, ai dreacu' parca ar fi cocosei. Da' lasa ca ne luam second hand, si asa mai slab cu calaritu', fara experienta de cai. La ce bun unu' nou? Ca il mai atingi, ii iei vopseaua, ii busesti vreun ochi, vreo potcoava.  Daca e vechi si gasesti si piese din import Turcia parca nu te doare sufletu'.
  Da' la dinti? Ca doar nu e de dar sa nu-l cauti la dinti. Acu' daca are fo doi ciobiti lasa-l, ca mai mananca si el fan mai inmuiat in apa, modificat genetic sa fie mai moale, deh, cum se gaseste in tot ogoru' acum. Ca o fi mai schiop de un picior, mai lasa, ca si potera, ce cai ar avea ea, parca tot se mai opreste sa se linga pe degete de o miere, deh, ca d-aia a platit sa ajunga in functie si sa aibe cal cu patru picioare, sa si aer conditionat.
 Atat pentru azi. Pobabil va urma intr-o zi. Cu arme, plan de bataie si jefuit postasul.
 

Aaaaa...

 Universul este infinit, necontrolabil, mult prea vast pentru capacitatea noastra de intelegere. Trebuie sa ne restrangem intr-un punct. Asa am fost invatat, asa mi se predica zi de zi.
  Dar dati-mi punctul, punctul solid, si o sa-l rastorn. Universul.

Sfarsit de primavara

Sfarsit de primavara, uitand mirosul salcamilor, adulmecand teiul ce va sa vina. Asteptand sa explodeze crinii din gradini. Un soare fierbinte, alaturi de o adiere care sa-i domoleasca arsita. Frunzele ce fosnesc, pentru ca apoi sa cada in mutenie pana la urmatoarea mangaiere a vantului cald.
 Ne-am adunat aici ca sa nu-ti auzim rasul starnit de vantul ce se joaca in parul tau. Sa nu-ti admiram mirarea si bucuria pentru toate. Poate sa si plangem un pic.
 Te-am agatat prea devreme in cui. Si eu, si ei, si noi. Poate ca ai vrut sa ne aduci aminte ca suntem noi, nu doar ei, eu, tu.
 Sfarsit de primavara, sfarsit de zambet.
 Adio Viorica, Mirabela, Natasha, sau cum s-o mai fi chemat vreodata rasul tau molipsitor.

Un pic tarziu

Din 1991 sunt aproape 20 de ani. Puteau sa vina. Dar eram prea mici. Moscova era mare. Au venit acum. Deja a ramas doar legenda. O ultima suflare. Au venit la concureanta su Salam si mai stiu eu ce mezeluri. Pesemne dupa bani, deh.Trebuia sa vina in anii '90. Acum au venit doar niste mosuleti .Au fost.

Revolutie sau tarile calde?

Lumina opaitului e din ce in ce mai slaba. Nu a mai fost seu adaugat de mult. Mirosul insalubru al luminii impuse e din ce in ce mai slab. Intunericul de primavara aduce sanatate. Uneori. Am trecut iarna. Putem sa tinem ferestrele deschise ca sa ne incalzim. Pana in ziua in care ne vom incalzi din nou la lumina opaitului si la jarul vreunei crengi gasite pe drum. Pana cand vom visa sclavia ca binefacere, ca ostoire a poftelor. Pana cand vom fi fericiti cand vom auzi zornaitul lanturilor. Pana cand....Chiar, pana cand? Chiar a prins chestia asta pe pamanturile astea. Trebuie o revolutie? Sau tarile calde?

Adio

 Si timpul, cuminte a venit, in miezul primaverii, al sperantelor, al invierii. A venit timpul ca sa-mi duc inca un munte la locul lui, in prapastia ce astepta sa fie umpluta. Cuminte si trist s-a dus. Nu a protestat. Poate zambind. Cuminte si trist.
 Trecutul e in urma, si muntele a fost piatra pe care am pus piciorul ca sa pot sa ma inalt spre cer. O piatra mica, privita de departe, dar, in intimitate, un ditamai muntele de foc, plin de mistere si soapte tainice ce te indeamna inainte.
  Un munte ce a sarutat urma piciorului meu, chiar daca uneori era imprimata in aer. Un munte de viata. Si de speranta.
  S-a dus in vale. Zambind, daca un munte poate sa zambeasca. Cuminte si trist. Lasand in urma pietricelele pentru care trebuie sa lupt. Aprig, ca muntele de foc, in intimitate. Si o voi face. Voi fi minerul ce aduna aurul muntelui pravalit spre locul lui. Eu voi fi.

E timpul

Coboara noaptea si vantul suna a pustiu. Aseara a nins. Azi a fost soare. Pe dealuri zapada inca mai straluceste. Aici, jos, a fost primavara. Poate doar vantul ce bate dinspre est, adunand umezeala marii sa mai fi adus aminte cuiva de anotimpuri. Si poate lipsa frunzelor copacilor cu frunze cazatoare sa fi soptit ca este inca iarna.
 Dar e timpul. E timpul sa plec. Spre lumea mea pe care am parasit-o de prea putin timp. E timpul de iarna, poate.
 O sa-mi iau traista in spate si o sa plec zambind, spre noul vechi salas. Unde o sa exist un timp. Pana cand va fi timpul sa plec. Si atunci voi spune ca e timpul. Sa plec.
 Si vor veni timpuri, de frunze, de flori, de zapada, si iar vor veni timpuri de plecare. Iar va fi timpul. sa fiu. Sa incerc. Sa plec. Sa ma intorc. Si va fi timpul. Sa plec.
 Si in fiecare clipa timpul va da semne de nerabdare. Si ma va impinge, ma va incerca. Nu ma va lasa intr-un loc. Pentru ca va veni timpul. Sa plec.
 Si intr-o zi, fie de frunze, fie de soare, fie de zapada va veni timpul. Molcom si tacut. Timpul sa plec. Fara sa ma impinga si fara sa fie nerabdator. Doar sa plec. Si ma va lasa intr-un loc. Cu rabdare. In locul fara graba. Si atunci voi sti ca a venit timpul. Sa plec. Poate doar timpul de iarna.
 Si voi pleca.