Singuratate

Singuratatea se sfarseste de la doi in sus. Dar unde incepe din nou? Se intampla ca individul sa fie intr-o multime, care inevitabil ia forma de gloata. Si gloata, fiind o turma ca orice turma incepe prin indivizi care-si urla ideile incercand sa-i acopere pe ceilalti. Si cei mai urlatori reusesc sa le faca mai cunoscute. Si din ideile urlate se alege una pe care gloata o accepta ca idee universal valabila. Si atunci individul se simte singur, fiinca se lupta cu ideea impusa, dar valul il loveste si-l poarta spre adancuri. Cu cat se zbate, neacceptand veninul care-i e inoculat cu atat e dus mai la fund si ramane fara aer. Acceptand, este scos mai la suprafata pana cand in noianul de idei ale gloatei se gaseste una pe care nu o accepta, idee ce-i provoaca din nou caderea. Astfel, cei ce accepta sunt intotdeauna la soare, departe de vartejuri si senzatia de sufocare.
In doi ideea e dezbatuta, si daca e impusa cu voce acoperitoare si cu tarie se pierde in cursul discutiei sau se reface singuratatea in unu. Dar de cele mai multe ori, refuzul, timid chiar, incepe sa sape la radacina ideii, care atunci nu mai devine unanim acceptata si universalul adevar. In doi e molcoma, e de discutat. In doi ideea devine hibridul ideilor ambelor parti inainte de a deveni adevar.
In unu, singuratatea ideii este periculoasa, pentru ca este o idee ce este inca din nastere sortita sa devina adevar universal, chiar daca nu este rostita. Si cel ce a creat singur, fara zbatere, adevaruri universale ajunge sa fie Dumnezeul ideilor sale. Si ca orice Dumnezeu va crea o lume a ideilor care vor fi toate adevaruri acceptate unanim de catre lumea care este acelasi lucru cu Dumnezeu. Si daca Dumnezeu devine lume, atunci lumea devine Dumnezeu si din comprimarea nemateriei ideilor, se creaza o densitate imensa, pana cand lumea devenita Dumnezeu se prabuseste in ea insasi, prabusire ce creaza un repaos temporal ce dureaza pana la urmatoarea explozie ce repune lumea eliberata de Dumnezeul sau in contact cu alte lumi.
Universul perfect este cel de la doi la mai multi, dar nu prea multi, cu cateva idei in chip de Dumnezeu, care totusi sufera contestare, si cu alte idei ce se disputa cu rabdare, fara dorinta de a impune. Adica Dumnezeul ce sufera imbunatatiri, inghioldit de ateism, dar iubitor si centrul acelui univers. Adica imperfectiunea.