Am intins mana catre tine
Icoana zugravita in culori prea vii
Cu zambet larg si cu miscari feline
Si invelita-n haine fistichii.

Cu ochii straluceai in noapte
Cu gura imi spuneai sa plec
Dar trupul tresarind prin soapte
Spunea cu tine noaptea sa petrec.

Cu gandul te-am dorit , fecioara,
In vise-mi apareai ca zana,
Si departarea ta avea sa doara
Cand nu-ti simteam in mana-mi a ta mana.

Si astazi, ziua fericirii
Tu ai pasit la mine-n casa,
Zambind, cu zambetul iubirii,
Voind sa fi a mea mireasa.

P.S. Primele doua strofe au fost inventate prin 2010-2011. Celelalte doua in septembrie 2013.

Prima zi de...scoala

Cred ca imi amintesc prima zi de scoala. M-am dus spre hala aia de la piata, pe care nu stiu sigur daca o stiam, ca fusesem ceva ani doar vizitator, in rest, statusem ca majoritatea copiilor de varsta mea la tara, la bunici (unii mai defavorizati, care mai tarziu se considerau favorizati, aveau bunici doar la oras...).
Asa, ai dreptate, sa nu mai divagam. Am trecut de hala, prin parta aia unde era beraria, am intrat pe un gang de fo 3 metri ( care tot anul ala mi s-a parut lung,  nu de alta, da' aveam pasul mic, cel mai mic numar de unifoma trebuind modificat in jos ca sa ma cuprinda) . Dupa gang, jalea!!!
Tot felul de lume, cred ca pestrita, nu mai tin minte. Tin minte doar sentimetul. M-am simtit strain.
Am intrat in clasa. Copii, parinti. Pe nici unul nu-l stiam. Ii stiam pe ai mei. Dupa figura. Ca nu-i stiam prea bine ca oameni. Da' erau singurii care mi se pareau familiari. Si ma simteam strain. Au plecat. Si au plecat toti parintii. Unii urlau, altii aveau lacrimi in ochi. Toti se agatau de ultima urma de familiaritate. Se simteau straini. Doar vreo 5 copii de la Casa de Copii erau ok. Ei erau straini de obicei.
Am ramas cu o baba pe care o chema Tovarasa Invatatoare (in zilele de azi se numesc Doamna babele astea), care ne-a tinut o prelegere despre habar nu mai am ce. Am retinut doar ca nu vrea sa ne auda ca-i zicem tovarasa sau altcumva. Ci doar Tovarasa Invatatoare. Ai mei ii ziceau Doamna. Copiii alora care ii dadeau spaga ii ziceau tovarasa. Ma rog.M-am simtit strain.
Si mi s-a parut inutila clasa intaia Ca stiam sa socotesc, stiam sa citesc. E adevarat am invatat sa scriu de mana. Da' nu mi-a placut. In sensul ca si acum, dupa 2000 de ani scriu de picior. In rest a fost fun, ca nu ma stresam prea mult, ai mei imi cumparau carti de povesti. Eram destul de rasfatat.
Asa a fost prima mea zi de scoala. Aveam sa ma mut in urmatorii ani iarasi in clase noi. Sa ma simt strain si sa incerc alte si alte sentimente.
Sa ma integrez.
De atunci imi pare rau cand aud de cate un copil ca incepe scoala. Spun mereu: "saracul, a inceput incadrarea"

La moda

La moda, dupa cat aud eu vorbind oamenii, este subiectul unui copil ucis de un caine, degenerat in subiectul eutanasierii rasei canine.
Parerea mea e ca este simplu. Trebuie omorat cainele, cercetati cei responsabili de securitatea copilului (nu am auzit pe nimeni sa se intrebe ce cauta copilul singur intr-o haita de caini au in fata unui caine maidanez, nu stapanesc bine stirea). Poate trasi la raspundere stapanii cainelui sau primaria. Si atat.
 Restul e exagerare.
Daca un om dintr-un sat, de o anumita nationalitate, omoara un copil, trebuie sa eutanasiem toti oamenii din acel sat? Sau oamenii de aceeasi nationalitate? Dar varsta, dar culoarea pielii? Adica rasa?
Un criminal este exponentul rasei? Sau doar un dezaxat?O exceptie?
Sunt comunitati umane in care infractionalitatea este mare din cauza saraciei si a lipsei de educatie. E corect sa punem problema eutanasierii acelor comunitati? Sau sa incercam sa corectam? Si e corect sa decretam ca acela care nu invata sa citeasca in 4 luni va fi executat? Nu stiu!!!!
Nu sunt un iubitor alanimalelor vagaboante, dar mi se pare ca se face gargara aiurea.
Chiar, ce cauta un copil de 4 ani, singur, fata in fata cu un caine ucigas?

.

Cautand adevarul, ne rezumam la ceea ce cunoastem, incercand sa fabricam noul. Din vechi. Obtinem o revopsire cu miros de naftalina , cu izul fricii de a ridica ochii din pamant, de a privi dincolo de saraca noastra mostenire ce ne arunca mai repede in trecut decat sa ne propulseze spre vreun orizont.
Asa ca, punand cap la cap amintiri, spaime, cutume si alte asemenea lor, cautam evolutia intr-o involutie neevidenta noua, dar evidenta universal.
Reluam ancestral aceleasi mituri, le imbracam in bucurie, in tristete, in moarte. Apoi le reinviem. Si iar, si iar. La nesfarsit.
Le gasim legitimitate in aceleasi greseli facute de cei de dinaintea noastra. Si ardem pe rug, la fel, crezand in ele.Sau ucidem. Oameni,ganduri, idei. In numele a ceea ce stim. Ca sta scris. Am citit. E logic.