Copac de toamna

Stii, toate frunzele mele devin slabe, si in timp una cu pamantul, asternandu-ti in cale covorul gandurilor mele pe care intr-o zi o sa calci fara cea mai mica tresarire. Stii, fructele mele or sa-ti ostoiasca foamea si uneori or sa-ti indulceasca tristetea sau or sa-ti poarte pe aripi bucuria, si intr-o zi o sa le arunci intr-un colt cautand savoarea altor fructe nobile. Stii, umbra mea o sa-ti sarute chipul, ascunzandu-l de arsita ce-l doare, si intr-o zi o sa te feresti de ea cautand caldura soarelui de toamna. Stii, florile mele or sa te faca sa razi, cununa in pletele tale, si intr-o zi, vestejite, le vei calca in picioare in fuga ta dupa alt adevar. Stii, intr-o zi trupurile noastre se vor atinge, si atunci va fi pentru totdeauna, tu vesnica iubire vei fi inchisa in inima mea. Si langa noi va fi pamantul, in crestet soarele ne va mangaia. Si flori si ierburi si copaci vor fi deasupra noastra. Si stele si ceruri, universuri reci. Dar cel mai mult, dintre cele de deasupra, ne va durea doar crucea ce ne-a facut sa fim alaturi.