Tampenie

Si daca vesteda moare natura si copacii imbratiseaza vantul ce-i dezbraca rece, iar iarba tremura galbena de frica sfarsitului ce va sa vina, mie tot imi zboara sufletul spre intunericul gandirii, luminat uneori de ochii din care au curs lacrimi si care au ras uneori. Ochii interiori sau exteriori. Ochii unei minti ce abia a inceput sa paseasca spre lumina. Sau sa se departeze, incapatanata sa-si urmeze drumul ales, in directia soarelui sau a unui licurici. Dar solitar spre mlastina tacerii sau tacerea luminii. Fara sa fie abatut de pietricele cu pretentii de munti, si nici de munti cu pretentii de pietricele, si chiar nici de munti cu pretentii de munti. Si poate sovaielnic va ocoli, orbecaind, dar va reveni pe calea spre soare sau spre licurici. Si de va cadea se va ridica, se va scutura de noroiul prin care se va fi tarat. Si ochii vor plange sau din nou vor rade. Si se va indoi atunci cand va fi inconjurat de prea multa siguranta.
Dar singur, se va indrepta spre soare sau spre licurici.