In general

Sunt omul de pe celalalt trotuar. Si ma indrept spre orizontul meu. Care pare finit. Intr-un sens definit numai de limitarile mele. Teoretic ne vom intalni cu totii intr-un punct, punctul infinitului, unde se intalnesc toate dreptele paralele. Si daca sensul nu este acelasi? Infinitul e acelasi indiferent de sens? Sau sunt doua infinituri, tinand de fiecare sens al drumurilor paralele? Si daca ar fi acelasi, inseamna ca sfarsitul este acelasi cu inceputul? Adica orice dreapta ce isi are originile la infinit se transforma in cerc? Si daca da, care este inceputul si care sfarsitul? Sau pot fi oriunde? Adica fiecare sfarsit este un inceput?

Postare noua

Oare intotdeauna trebuie sa exprimam ceva atunci cand vorbim, scriem sau existam? Sau pur si simplu putem sa vorbim, sa scriem si sa existam fara sa cautam vreo logica , fara vreun sens? Putem sa traim si sa ne exprimam dadaist, imbracand sentimentele si faptele in cat mai putine cuvinte? Oare nu asta surprinde mai bine esenta sentimentelor, faptelor? D-aia o fi fost inventata poezia? Sau poate pentru a da un si mai mare mister, pentru a lasa mai multe porti deschise, ca si cum exprimarea ar avea sensuri ce se potrivesc faptelor si gandurilor fiecarui individ.

Nu

Nu eu te-am ales, ci tu ai intrat in viata mea cu zambetul ala irezistibil. L-ai afisat prima oara cand te-am tinut in brate. Si usor, usor m-am obisnuit cu ideea de tine, desi eram inca inspaimantat. Dupa care au inceput sa ma inunde conceptiile insuflate. Ca esti victima perfecta. Si am aceptat jocul. Am pierdut. E clar. M-am crezut varful lantului trofic pana cand am devenit victima. Victima zambetului tau. Inca te iubesc. Un pic mai mult ca la inceput. Si ceva imi spune ca limita iubirii e departe. Si ca masura timpului acestei iubiri e vesnicia.