Inca o ultima saptamana

Am intrat din nou, pentru a cincea sau a sasea oara in ultima saptamana a sejurului meu sclavagistic pe taramuri abruzzeze. Si pentru a doua oara anul asta. Pentru prima oara am prins o toamna abruzzeza, toamna adriatica, molcoma, cu rodii in copac, cu maslinele capatand culoare din ce in ce mai inchisa in copaci ( pana acum io credeam ca se fac negre dupa ce se culeg, pen'ca se oxideaza). Nu m-am scaldat in Adriatica, desi erau niste valuri uriase, superbe, numai bune de prabusiri extreme.Da' era frig. Da' m-am plimbat pe strada jucand fotbal cu draciile de fructe cazute din copac, strivind in palme masline adunate de pe strada, ca sa vad daca fac ulei, si alte copilarii. Da' nu d-aia am scris p-aici pe unde oricum am scris rar in ultimul timp, ci ca sa spun altceva.
 Sambata, am iesit la plimbarea de weekend, cautand kilometri ce asteptau sa fie batuti cu piciorul, timid, cu o oarecare durere de spate, din cauza saptamanii birocratice anterioare. Si era un soare molcom, cum am mai vazut la noi in septembrie, auriu asa, cu nuante rosiatice, care te mangaie, fara sa-ti dea cu bata in cap, un soare tomnatic de Baragan, strecurat printre copacii ce incepusera sa cheleasca, aruncandu-si frunzele galbene si aramii pe jos. Si vantul,dap, vantul alerga frunzele in susul strazii, dar nu cu o furie turbata, ci molcom, ca la antrenamentul muzelor unei echipe de handbal. Am iubit acea zi. Dar acum am realizat ca nu am iubit ziua de Abruzzo, ci am iubit soarele meu de Baragan tomnatic, si vantul neastamparat ce mana frunzele la joaca, asa cum se juca pe vremuri cu ciulinii. Si, mai presus de conspiratii mondiale, mariri, caderi,iubiri si ura cred caorice pasare tot pe limba ei piere.
Si mi-am adus aminte de ceva scris prin 2008, adus aici cand mi-am deschis blogul : http://dezoxiribonucleic.blogspot.com/2008/10/toamna.html