Timp

Timpul. Acest  reper fara care spatiul ar fi un pic mai finit. Trece. Inca ireversibil pana in ziua cand isi va descoperi reversibilitatea.
Daca ar sta , eh, atunci ne-am aglomera intr-o secunda de sentimente si trairi. Ar fi ieri clipa de azi, cum ieri ar fi fost clipa deceniului trecut.
Si atunci, ar incapea in sufletul nostru nepasarea clipei trecute din clipa de acum impreuna cu apasarea clipei de acum din clipa trecuta?
Poate ca nu, sau poate nu am mai simti clipa ca un infinit. Ci doar ca un timp. Reversibil intr-un spatiu finit. Si ne-am dori sa fie ireversibil. Sa ne transforme in infinit.

Ma gandeam

Stii, ne lamentam cum ca exista piedici in calea evolutiei noastre ca oameni, ca animale, ca functionari, ca dumnezeu, dar le leganam pe picioare de mici, le dam sa manance, le trimitem la scoala sa se cultive. Ca sa avem cum ne lamenta ca o baba despre moravurile generatiilor astora noi, care lovesc in noi si nu ne lasa nici o sansa. Alibiul celui ce nu face nimic ne duce in situatia asta. Pana la urma o sa ne omoare, pe noi si pe ele, prabusindu-se in evolutia piedicii, deci in evolutia ei insesi, o prabusire in interior. In interiorul nostru, creatorul problemei ce ne corodeaza, cumulat cu eroziunea exterioara si lipsa de consistenta a sufletului si trairilor interioare.
Si intr-o zi o sa se sfarseasca si poate isi va mai aduce aminte de noi o generatie, poate doua, si dupa aia GAME OVER.
 Asa ca de ce sa nu traim neumfland partea  materiala ci omorand umflatorii? Ca maine e ziua, poate. Sau poate nu. Dar cine sunt eu ca sa stiu cand?

A

Cred ca nu sunt convertibil. Nici macar in cuvinte. Cuvinte straine, neconvertibile in superbul convenabil. Undeva la marginea eligibilitatii convertibile a gandului neeligibil. Undeva blocat intre ganduri, intre idei, intre cuvinte nerostite vreodata. Pentru ca nu le venise si nu le va veni randul. Neranduite, uitate inainte de a fi rostite. Poate doar ganduri netransformate in materialul pe care il asteptau sa se rosteasca. Doar neconvertibil, cu  pistrui pe nas.

Pesemne...

.....intunericul natural poate fi alungat electric. Cat timp exista electricitate. Intunericul universului meu sau al tau nu poate fi alungat electric. Poate fi alungat prin vointa, prin transparenta vointei, prin faptul ca existi in negarea sa. Existenta in apararea  intunericului este existenta negarii luminii, dar este existenta afirmarii intunericului universului acceptat. Este afirmarea educatiei existentiale a intunericului in care ne-am nascut.
Daca nu l-am afirma cu dragoste pana cand ajungem sa-l negam, atunci nu am mai stii ce este bucuria luminii. Lumina a negarii intunericului.
 De fapt lumina este revelatia infrangerii intunericului. Nu stiu cum se poate trai fugind de intuneric, fara a simti lumina stralucind in otelul luptei. Nu stiu. Probabil nu exist pentru asta.

Sfarsit, inceput

 In general ultimele secunde trec prea repede cand ai vrea sa spui multe si ceasul e pe cale a suna. Gandurile se precipita si se invalmasesc. Urmeaza sfarsitul.
In alt scenariu trec molcom, zambindu-ti. Ceasul e pe cale a suna desteptarea. Sfarsitul ca un nou inceput. Al gandurilor, al sperantelor, al puterii de a merge mai departe. Asta nu inainte de a te uita inapoi, retrospectiv, fara patima, cautand greselile ce nu mai trebuie repetate, bucurandu-te ca un copil de realizari si zambind, da, zambind in amintirea celor ce au plecat.
Personal, stiu ca acest blog are cititori putini, dar mai stiu ca toti acestia sunt oameni de o calitate neindoielnica, asa ca in acest prag al unui nou inceput va urez La Multi Ani, si fie ca acest nou inceput sa fie inceputul unei noi ere a realizarilor. Fie ca acest nou inceput sa aduca mai multa pretuire lucrurilor si persoanelor ce sunt aproape de noi. Sa fie un inceput al apropierii de fericire.
La Multi Ani

Radacini

Suntem o forma ciudata a regnului vegetal, un fel de copaci. Care, atata timp cat au radacini superficiale, subtiri si prea la suprafata pot fi dezradacinati si plantati oriunde in lumea asta. Poate doar adaptarea la clima diferita sa fie vreo problema.
Dar daca ne ingropam, de-a lungul vietii, din ce in ce mai multe radacini, radacini care devin din ce in ce mai adanci si mai dureros de negat suntem condamnati sa ramnem pe loc, chiar si in bataia vanturilor turbate, tinandu-le piept, neputand sa fim dusi. Asta numai daca radacinile sunt ale noastre, asumate, altfel putem fi doar niste culini de Baragan, parazitii unor radacini false care incep sa umble prin lume la prima adiere de vant.
 Numai copacii falnici, adanc infipti in radacini seculare pot sa reziste intemperiilor si la randul lor sa fie radacini pentru alti copaci falnici, asa formand o padure.
Dezradacinarea este modul de a nu lasa copacul sa formeze o padure si a permite maracinilor rostogolitori sa formeze regnul, asa zisa padure.

Inca o ultima saptamana

Am intrat din nou, pentru a cincea sau a sasea oara in ultima saptamana a sejurului meu sclavagistic pe taramuri abruzzeze. Si pentru a doua oara anul asta. Pentru prima oara am prins o toamna abruzzeza, toamna adriatica, molcoma, cu rodii in copac, cu maslinele capatand culoare din ce in ce mai inchisa in copaci ( pana acum io credeam ca se fac negre dupa ce se culeg, pen'ca se oxideaza). Nu m-am scaldat in Adriatica, desi erau niste valuri uriase, superbe, numai bune de prabusiri extreme.Da' era frig. Da' m-am plimbat pe strada jucand fotbal cu draciile de fructe cazute din copac, strivind in palme masline adunate de pe strada, ca sa vad daca fac ulei, si alte copilarii. Da' nu d-aia am scris p-aici pe unde oricum am scris rar in ultimul timp, ci ca sa spun altceva.
 Sambata, am iesit la plimbarea de weekend, cautand kilometri ce asteptau sa fie batuti cu piciorul, timid, cu o oarecare durere de spate, din cauza saptamanii birocratice anterioare. Si era un soare molcom, cum am mai vazut la noi in septembrie, auriu asa, cu nuante rosiatice, care te mangaie, fara sa-ti dea cu bata in cap, un soare tomnatic de Baragan, strecurat printre copacii ce incepusera sa cheleasca, aruncandu-si frunzele galbene si aramii pe jos. Si vantul,dap, vantul alerga frunzele in susul strazii, dar nu cu o furie turbata, ci molcom, ca la antrenamentul muzelor unei echipe de handbal. Am iubit acea zi. Dar acum am realizat ca nu am iubit ziua de Abruzzo, ci am iubit soarele meu de Baragan tomnatic, si vantul neastamparat ce mana frunzele la joaca, asa cum se juca pe vremuri cu ciulinii. Si, mai presus de conspiratii mondiale, mariri, caderi,iubiri si ura cred caorice pasare tot pe limba ei piere.
Si mi-am adus aminte de ceva scris prin 2008, adus aici cand mi-am deschis blogul : http://dezoxiribonucleic.blogspot.com/2008/10/toamna.html

Ma gandeam

Ma gandeam ca uneori ti-ai vinde sufletul, care poate era sau nu de vanzare, pentru o iubire, crezand ca e iubirea. Si a doua zi, sau peste sute sau mii de zile, privind inapoi stergi lacrima de la ceapa gandurilor. Ganduri carora era sa-ti vinzi sufletul intr-o zi. Si nu diavolului ci unui graunte de nisip.

Vine

Vine timpul cand nu vom mai fi lasati. Si nu o sa mai vrem. Poate doar unii. In rest, deja ne-am raliat. 1984. Film.Maxim 2 ani.