E timpul

Coboara noaptea si vantul suna a pustiu. Aseara a nins. Azi a fost soare. Pe dealuri zapada inca mai straluceste. Aici, jos, a fost primavara. Poate doar vantul ce bate dinspre est, adunand umezeala marii sa mai fi adus aminte cuiva de anotimpuri. Si poate lipsa frunzelor copacilor cu frunze cazatoare sa fi soptit ca este inca iarna.
 Dar e timpul. E timpul sa plec. Spre lumea mea pe care am parasit-o de prea putin timp. E timpul de iarna, poate.
 O sa-mi iau traista in spate si o sa plec zambind, spre noul vechi salas. Unde o sa exist un timp. Pana cand va fi timpul sa plec. Si atunci voi spune ca e timpul. Sa plec.
 Si vor veni timpuri, de frunze, de flori, de zapada, si iar vor veni timpuri de plecare. Iar va fi timpul. sa fiu. Sa incerc. Sa plec. Sa ma intorc. Si va fi timpul. Sa plec.
 Si in fiecare clipa timpul va da semne de nerabdare. Si ma va impinge, ma va incerca. Nu ma va lasa intr-un loc. Pentru ca va veni timpul. Sa plec.
 Si intr-o zi, fie de frunze, fie de soare, fie de zapada va veni timpul. Molcom si tacut. Timpul sa plec. Fara sa ma impinga si fara sa fie nerabdator. Doar sa plec. Si ma va lasa intr-un loc. Cu rabdare. In locul fara graba. Si atunci voi sti ca a venit timpul. Sa plec. Poate doar timpul de iarna.
 Si voi pleca.