Umbland prin ceata

Am plecat singur. Era ceata. O ceata densa. O ceata laptoasa. In care nici gandul nu patrunde. Ceata in campie. Ceata plata. Campurile aratau unul ca altul. Clipele aratau la fel. Sufletele la fel. Gandurile erau pierdute. In ceata. Si dintr-o data ceata a devenit lume. Ratacire. Nimic nu mai era la fel. Stanga era dreapta asa cum dreapta era stanga. Si inapoi era inainte asa cum inainte era inapoi. Cercuri concentrice sau acelasi cerc. Erau pasii mei. Sau poate spirale sau linii drepte. Era ceata sufletului meu.
Pierdut in ceata , pierdut in sperante, pierdut poate in intuneric. M-a invaluit negura rece ca sarutul mortii. Ca strigatul iubirii reci de cripta. Ierburi ce incurcau picioarele si cerul din ce in ce mai greu pe umeri. Ratacire fara lumina.
Apasarea umeda turna pumb in picioare si pasii se tarau greu prin mocirla amestecata cu paie murdare.
In zare s-a zarit o umbra. M-am apropiat. O chilie anosta. Am batut in usa.Si pustnicul mi-a deschis cu ochii obositi de rugaciuni si de lumina opaitului ce-i era singura cale in ceata.
- M-am ratacit in ceata nu stiu unde imi este nordul, i-am spus bucuros ca am intalnit un far in noapte.
- Eh, toti ne ratacim, mai devreme sau mai tarziu, dar trebuie sa ne rugam sa gasim calea, imi spuse el.
- Dar, poti sa-mi arati calea spre lumina?
- Doar Stapanul Luminii si al Ceturilor poate. Mai bine te opresti si te rogi. Eu o fac de zeci de ani. Numai asa imi va lumina calea vreodata.
Si i-am dat binete si am plecat. Din nou ratacind prin ceata. Cu padurile cu copaci la fel invaluiti in ceata cu aceeasi culoare , simtite in sufletul cu aceeasi tristete.
Din nou noroiul gandurilor ce-mi atarna ca plumbul in picioare. Si ceata ca o tristete. Ca o incercare de a-mi vinde sufletul.
Ratacit am auzit sunete. Zornait de lanturi. Si dupa sunet m-am ghidat. Si am intalnit oameni. Oameni veseli. Incatusati. Legati cu lanturi grele si zornaitoare. Oameni care cantau.
Si i-am intrebat despre calea lor. Si despre calea mea. Nu au stiut sa-mi spuna. Dar se bucurau.
- Am fost rataciti in ceata. Acum nu mai suntem. Avem lanturi grele pe noi. Lanturi cu care ne-au legat fii cetii si ai Stapanului Luminii de castelul sufletelor lor. Si nu mai putem sa ne ratacim unii de altii, si nici de castel. Putem munci pamanturile si sa ne bucuram de roade. Si intr-o zi lumina va veni si ne va mantui de ceata aceasta vesnica. Si daca se rupe lantul ceilalti ne gasesc, nu ne lasa rataciti, caci e greu si lasa urme adanci si zornaie. Si putem sa ne intoarcem la lanturile ce ne leaga si la truda cu care ne vom cumpara vreodata mantuirea.
Si am plecat inspaimantat de fiii cetii. Mai departe in negura.
Rasuflarea imi devenise prea rece. Gandul ce era cantec odata imi devenise vaiet. Lumina era doar o amintire. Susul acum era jos.
Si deodata aparu lumina. O lumina puternica. O lumina ce raspandea ceata si lasa sa se vada intreaga vale verde. Ceata era undeva prea sus. Soarele cetatii lumina fara dubii. Si oamenii veseli munceau ogoarele. Si ridicau ode.
Cioacanele mesterilor sunau vesel pe nicovale.
Si triluri vesele se ridicau din noianul fetelor ce spalau rufele in apa stralucitoare a raului.
Totul era veselie. Dar....
Dar nimeni nu avea ochi. Toti aveau ochii scosi.
Si m-am apropiat. Si am intrat in horele veseliei. Dar nu ma impiedicam, vedeam obstacole. Si atunci am fost dat la o parte.
- Straine, nu cred ca meriti lumina noastra, pentru ca nu tu ai construit-o, mi-au spus
- Lumina voastra este o mangaiere in mijlocul cetii, este o bucurie, oarecum, dar voi o vedeti?
- O vom vedea in clipele din urma, pentru ca suntem nevolnici si nu avem dreptul. Noi am donat ochii cu care puteam vedea celor considerati de fiii luminii vesnice ce a invins intunericul cetii.
-Dar nu ati vazut niciodata?
- Probabil cand ne-am nascut am vazut lumina. Dar ne nastem din pacat, nevolnici, nu stim sa apreciem lumina. Si atunci ne donam ochii.
- Pai ca prunc nimeni nu-si poate da acordul....
- Da, parintii nostrii ne trec in legea celor fara ochi, ei ii doneaza, asa a fost mereu. Dar ne feresc de nevolnicia de mai tarziu. Lumina o vor vedea doar cei ce merita dupa ce se duc in taramul luminii. Oricum ochii nu ne ajuta decat sa vedem uratenia. Decat zeii care ii iau pot vedea frumusetea.
- Inseamna ca voi muriti fara ochi cautand sa-i gasiti dupa moarte?
- In general e valabil, dar sunt copii ce mor inainte de a plati parintii ca sa le fie scosi ochii. Si acei copii nu vor avea parte de lumina vesnica, ci in intuneric vor trai toata viata. Si noi le blestemam parintii, si la multe cazne si munci trebuie sa fie supusi ca sa-si rascumpere pacatul de a fi lasat sa moara ochii dedicati zeilor.
Si le-am dat binete si am plecat.
Ceata ma apasa mai putin decat lumina. O doream. Voiam sa simt tristetea constatarii ca am mers in cerc si am ajuns exact de unde am pornit. Daca am ajuns acolo. Am ajuns vreodata, oare?
Dar dupa un timp josul a ajuns nicaieri, si totul a ajuns nimic.
Si in noaptea disperarii mele am ajuns in intuneric alaturi de o multime de oameni. Care stateau intr-un loc si susoteau. Ciudatul loc din care pornea un drum. Marcat clar, drum care putea fi urmat cu usurinta.
Si mi s-a spus ca se numea drumul luminii. Dar nimeni nu pleca pe el de frica parasirii negurii.
Pana la urma, lumina asta o fi ceva bun sau doar o legenda inventata de cei ce vor sa ne indeparteze de sarutul rece al cetii?