Intrebare

Ma intreb daca prin a ingropa un porc nu transmiti acelasi mesaj ca atunci cand executi un om pentru ceea ce crede.

Frica...

Frica. Frica iti intuneca mintea. Te mana pe culoarul ce ti-a fost stabilit. Pe culoarul unde vei fi haituit cu toata turma ta catre prapastia finala.
Ii vei calca in picioare pe cei mai slabi, fortand intrarea in trecatoarea ce-ti va aduce sfasitul. Tie si celor apropiati tie. Pe care te vei lupta sa-i duci catre prapastia pe care voi o vedeti speranta.
Ca sa alergi spre necunoscutul ce se va dovedi sfarsit este nevoie de frica de cunoscut. Doar de frica, nimic real. Si vanatorii stiu asta.
Si nu mai sunt vanatorii ce isi venereaza vanatul, sunt vanatorii dependent de mirosul de sange rezultat din placerea de a ucide, nu din nevoile primare. Placere cultivata de macelurile repetate la care au fost instigati de cei ce trag linii. Ce fac grafice. Ce impart, emit teorii, le verifica prin practica. Sunt puternici. Puterea lor este sa aduca sau sa risipeasca frica.
Si tu esti un biet soricel alb in coltul asta de laborator.

Realitate (schita)

Realitatea este, cel mai probabil ceea ce fabricam noi. Si fabricam realitatea in contact cu alte realitati la care suntem conectati. Rezultatul este o realitate universala. Care nu tine neaparat cont de realitatea noastra. Dar pe care o acceptam si la care tindem.
Cumva, poate sa apara un dezechilibru individual, rupandu-se legaturile cu realitatea universala.
In acest caz, individul traieste in propria lui realitate, probabil mai apropiata de el, fabricata din ideile, placerile si temerile sale.
Probabil, coborand in sine, individul este mai fericit. Cu atat mai fericit cu cat legaturile cu realitatea exterioara sunt mai putine. Nu neaparat legaturile fizice. Amintirile realitatii exterioare, mai ales spaimele. Dar si lucrurile placute ce l-ar putea face sa tanjeasca dupa aceasta realitate exterioara.
Dar cu cat se afunda mai mult in sine, cu atat mai greu este sa se intoarca la comun.
Privit din exterior, acest individ pare ratacit, un om fara o cale, cu un comportament cu atat mai reprobabil cu cat este mai departe de realitatea universala.
In unele cazuri, societatea, in special ultimele conexiuni cu realitatea acceptata, cauta aducerea individului la numitorul comun. Si uneori se reuseste acest lucru prin tratamente din ce in ce mai evoluate.
Intrebarea este: de ce sa aduci mioara pierduta la turma ei, negandu-i realtatea fericiri sale si fortand-o sa accepte o realitate fabricata, a carui acceptare o va face nefericita.
De ce sa aduci un om la realitate daca lumea lui este mai buna?

Intre Particula si Infinit

La inceput a fost un punct. Si restul era intuneric. Apoi a fost energia si lumina ei. In momentul in care punctul a inceput sa creasca. Si sa se transforme in puncte. Materie. Probabil si altele. Si creste, se prabuseste, creste, traieste, moare. Creste. Intr-o ordine ciudata.
Si intr-o secunda, sau un infinit, se va prabusi. Materia. In ea insasi. Odata cu timpul.
E o probabilitate. Calculata matematic. Dar matematica este corecta? Sau, doar matematica este corecta?
Si intre punct si infinit ce exista? Dar intre infinit si punctual prabusirii?
Intelegem un pic particula, incercam sa intelegem infinitul. Dar forma evolutiei intre particula si infinit nu o vom intelege.
Intelegem materia si comportarea ei, dar sun verigi lipsa. Oare vom reusi sa le intelegem vreodata?

Ceea ce imi este mie clar este ca intre particula si infinit nu poate exista predictie. Asa ca nu vom intelege niciodata ceea ce nu intelegem din trecut. Si nici nu vom putea sa estimam viitorul in afara jocului de zaruri.
Domnule Einstein, daca Dumnezeu nu joaca zaruri inseamna ca nu-l vom intelege niciodata.
Intotdeauna va fi ceva de care nu s-a tinut seama sau un rezultat manipulat.

Adica

Timpul a inceput dintr-un punct. Din acelasi punct cu materia. Si accidental tinde tot la un infinit mic, unde tinde si materia unei gravitatii infinite. Daca exista acest accident si nu e doar un calcul matematic exaltat.
Teoretic, prin perturbarea echilibrului, infinitul se poate prabusi spre zero, comprimand materia si timpul intr-un punct. Sau intr-o alta dimensiune ( asta e trasa de par, dar e o posibilitate).
Pornind din alfa, infinitul se extinde pana la limitele sale finite, cazand intr-un punct. Omega? Da, sfarsitul.
Daca sfarsitul ar insemna comprimarea timpului intr-un punct mic, ca si a materiei, ce ramane sa se extinda in infinit?
Din ce suntem oare constuiti?

Nimic

Am inteles. Nimic nu inseamna mare lucru. Dar nu inseamna nimic. Nimic este un concept aparut din cauza incapacitatii de a intelege absolutul. Infinitul. Asa cum nu putem defini logic infinitul si filosofam pe marginile lui, in acelasi mod nu putem sa intelegem nici aproape nimicul numit infinit mic. Si asa, din nevoia de nimic a aparut zero. Care nu exista, dar e comod intr-o lume materiala care trebuie numarata.
Dar, pentru intelegere lucrurilor trebuie sa stim ca nimic nu exista. Atunci cand il ucidem pe zero inseamna ca nu mai poate exista nimic. Si infinitul ala mic este un soi de speranta, definita ca o cantitate de care ne putem agata . Chiar daca e neglijabila.
Poate punctul ala de sprijin. Pe zero nu poti sa rastorni universal.

In general

Sunt omul de pe celalalt trotuar. Si ma indrept spre orizontul meu. Care pare finit. Intr-un sens definit numai de limitarile mele. Teoretic ne vom intalni cu totii intr-un punct, punctul infinitului, unde se intalnesc toate dreptele paralele. Si daca sensul nu este acelasi? Infinitul e acelasi indiferent de sens? Sau sunt doua infinituri, tinand de fiecare sens al drumurilor paralele? Si daca ar fi acelasi, inseamna ca sfarsitul este acelasi cu inceputul? Adica orice dreapta ce isi are originile la infinit se transforma in cerc? Si daca da, care este inceputul si care sfarsitul? Sau pot fi oriunde? Adica fiecare sfarsit este un inceput?

Postare noua

Oare intotdeauna trebuie sa exprimam ceva atunci cand vorbim, scriem sau existam? Sau pur si simplu putem sa vorbim, sa scriem si sa existam fara sa cautam vreo logica , fara vreun sens? Putem sa traim si sa ne exprimam dadaist, imbracand sentimentele si faptele in cat mai putine cuvinte? Oare nu asta surprinde mai bine esenta sentimentelor, faptelor? D-aia o fi fost inventata poezia? Sau poate pentru a da un si mai mare mister, pentru a lasa mai multe porti deschise, ca si cum exprimarea ar avea sensuri ce se potrivesc faptelor si gandurilor fiecarui individ.

Nu

Nu eu te-am ales, ci tu ai intrat in viata mea cu zambetul ala irezistibil. L-ai afisat prima oara cand te-am tinut in brate. Si usor, usor m-am obisnuit cu ideea de tine, desi eram inca inspaimantat. Dupa care au inceput sa ma inunde conceptiile insuflate. Ca esti victima perfecta. Si am aceptat jocul. Am pierdut. E clar. M-am crezut varful lantului trofic pana cand am devenit victima. Victima zambetului tau. Inca te iubesc. Un pic mai mult ca la inceput. Si ceva imi spune ca limita iubirii e departe. Si ca masura timpului acestei iubiri e vesnicia.