Haiduc din tara de...

 Ba, nene, toata lumea ii canta pe haiducii astia ca in vreme de restriste se dadeau la stapanire si sinistrele sau mai putin sinistrele sotii. Ca furau de la bogati si dadeau la saraci, adica lor, ca erau saraci.
 Asa ca m-am gandit, vremi de restriste sunt, se pune bir si pe muncit si pe murit, si pe supravietuit. Se pune bir pe soare, la mare, se pune bir pe apa, se pune bir pe privire. Stapanire este, ca altfel cine ar mai incasa birurile. Sotii sunt, unele sinistre.  Da' haiduci nu sunt.
 Pai si daca nu sunt haiduci, hai, nene, la treaba, ca se stie ca daca ai o idee si o pui in practica te imbogatesti, daca dai spaga cui trebuie. Da' ca haiduc de ce sa dai spaga daca esti haiduc?
 Asa ca la treaba. La targ dupa cal.
 Ba, nene, da' scumpi sunt caii astia, ai dreacu' parca ar fi cocosei. Da' lasa ca ne luam second hand, si asa mai slab cu calaritu', fara experienta de cai. La ce bun unu' nou? Ca il mai atingi, ii iei vopseaua, ii busesti vreun ochi, vreo potcoava.  Daca e vechi si gasesti si piese din import Turcia parca nu te doare sufletu'.
  Da' la dinti? Ca doar nu e de dar sa nu-l cauti la dinti. Acu' daca are fo doi ciobiti lasa-l, ca mai mananca si el fan mai inmuiat in apa, modificat genetic sa fie mai moale, deh, cum se gaseste in tot ogoru' acum. Ca o fi mai schiop de un picior, mai lasa, ca si potera, ce cai ar avea ea, parca tot se mai opreste sa se linga pe degete de o miere, deh, ca d-aia a platit sa ajunga in functie si sa aibe cal cu patru picioare, sa si aer conditionat.
 Atat pentru azi. Pobabil va urma intr-o zi. Cu arme, plan de bataie si jefuit postasul.
 

Aaaaa...

 Universul este infinit, necontrolabil, mult prea vast pentru capacitatea noastra de intelegere. Trebuie sa ne restrangem intr-un punct. Asa am fost invatat, asa mi se predica zi de zi.
  Dar dati-mi punctul, punctul solid, si o sa-l rastorn. Universul.

Sfarsit de primavara

Sfarsit de primavara, uitand mirosul salcamilor, adulmecand teiul ce va sa vina. Asteptand sa explodeze crinii din gradini. Un soare fierbinte, alaturi de o adiere care sa-i domoleasca arsita. Frunzele ce fosnesc, pentru ca apoi sa cada in mutenie pana la urmatoarea mangaiere a vantului cald.
 Ne-am adunat aici ca sa nu-ti auzim rasul starnit de vantul ce se joaca in parul tau. Sa nu-ti admiram mirarea si bucuria pentru toate. Poate sa si plangem un pic.
 Te-am agatat prea devreme in cui. Si eu, si ei, si noi. Poate ca ai vrut sa ne aduci aminte ca suntem noi, nu doar ei, eu, tu.
 Sfarsit de primavara, sfarsit de zambet.
 Adio Viorica, Mirabela, Natasha, sau cum s-o mai fi chemat vreodata rasul tau molipsitor.

Un pic tarziu

Din 1991 sunt aproape 20 de ani. Puteau sa vina. Dar eram prea mici. Moscova era mare. Au venit acum. Deja a ramas doar legenda. O ultima suflare. Au venit la concureanta su Salam si mai stiu eu ce mezeluri. Pesemne dupa bani, deh.Trebuia sa vina in anii '90. Acum au venit doar niste mosuleti .Au fost.

Revolutie sau tarile calde?

Lumina opaitului e din ce in ce mai slaba. Nu a mai fost seu adaugat de mult. Mirosul insalubru al luminii impuse e din ce in ce mai slab. Intunericul de primavara aduce sanatate. Uneori. Am trecut iarna. Putem sa tinem ferestrele deschise ca sa ne incalzim. Pana in ziua in care ne vom incalzi din nou la lumina opaitului si la jarul vreunei crengi gasite pe drum. Pana cand vom visa sclavia ca binefacere, ca ostoire a poftelor. Pana cand vom fi fericiti cand vom auzi zornaitul lanturilor. Pana cand....Chiar, pana cand? Chiar a prins chestia asta pe pamanturile astea. Trebuie o revolutie? Sau tarile calde?

Adio

 Si timpul, cuminte a venit, in miezul primaverii, al sperantelor, al invierii. A venit timpul ca sa-mi duc inca un munte la locul lui, in prapastia ce astepta sa fie umpluta. Cuminte si trist s-a dus. Nu a protestat. Poate zambind. Cuminte si trist.
 Trecutul e in urma, si muntele a fost piatra pe care am pus piciorul ca sa pot sa ma inalt spre cer. O piatra mica, privita de departe, dar, in intimitate, un ditamai muntele de foc, plin de mistere si soapte tainice ce te indeamna inainte.
  Un munte ce a sarutat urma piciorului meu, chiar daca uneori era imprimata in aer. Un munte de viata. Si de speranta.
  S-a dus in vale. Zambind, daca un munte poate sa zambeasca. Cuminte si trist. Lasand in urma pietricelele pentru care trebuie sa lupt. Aprig, ca muntele de foc, in intimitate. Si o voi face. Voi fi minerul ce aduna aurul muntelui pravalit spre locul lui. Eu voi fi.

E timpul

Coboara noaptea si vantul suna a pustiu. Aseara a nins. Azi a fost soare. Pe dealuri zapada inca mai straluceste. Aici, jos, a fost primavara. Poate doar vantul ce bate dinspre est, adunand umezeala marii sa mai fi adus aminte cuiva de anotimpuri. Si poate lipsa frunzelor copacilor cu frunze cazatoare sa fi soptit ca este inca iarna.
 Dar e timpul. E timpul sa plec. Spre lumea mea pe care am parasit-o de prea putin timp. E timpul de iarna, poate.
 O sa-mi iau traista in spate si o sa plec zambind, spre noul vechi salas. Unde o sa exist un timp. Pana cand va fi timpul sa plec. Si atunci voi spune ca e timpul. Sa plec.
 Si vor veni timpuri, de frunze, de flori, de zapada, si iar vor veni timpuri de plecare. Iar va fi timpul. sa fiu. Sa incerc. Sa plec. Sa ma intorc. Si va fi timpul. Sa plec.
 Si in fiecare clipa timpul va da semne de nerabdare. Si ma va impinge, ma va incerca. Nu ma va lasa intr-un loc. Pentru ca va veni timpul. Sa plec.
 Si intr-o zi, fie de frunze, fie de soare, fie de zapada va veni timpul. Molcom si tacut. Timpul sa plec. Fara sa ma impinga si fara sa fie nerabdator. Doar sa plec. Si ma va lasa intr-un loc. Cu rabdare. In locul fara graba. Si atunci voi sti ca a venit timpul. Sa plec. Poate doar timpul de iarna.
 Si voi pleca.

Cred ca

 Cred ca lumea asta e ca un oras cu multe ferestre. Un oras in majoritate vesel, un oras cu luminile aprinse. Un oras cu flori. La ferestre. La fiecare fereastra sunt flori. In ghivece, in jardiniere, in vaze. In diferite forme. De apa, de om, de cupidon, de pisica. Si fiecare avem un ghiveci, o vaza sau o jardiniera. Sau mai multe.
 Acum depinde care este ghiveciul nostru, si cand ne va cadea in cap. Pesemne unul o sa cada vreodata, numai ca trebuie sa fim la intalnirea cu el. Si nu sa ne grabim neaparat. Ne asteapta. Mai devreme sau mai tarziu, o muscata ne va aminti ca se pregateste de iarna. Doar trebuie sa fim acolo, la intalnirea cu ea.Si o sa fim, intr-o zi. O zi cu ploaie trista sau zglobie sau dimpotriva, cu soare zambitor.Sau poate o fi vreo petunie. Cine stie. Toti avem ghiveciul nostru care ne asteapta cuminte.

Bine

Binele e considerat ca a fi absolutul spre care tinde fiecare, om, animal sau planta. Planta isi cauta mediul propice, uneori strambandu-si tulpina pentru un strop de lumina, alteori intinzandu-se pe pamant, pe sub copacii ce-i asigura umezeala.Animalul isi cauta mediul bogat in hrana, in prima faza, iar pe scara evolutiei, din ce in ce mai multe nevoi pe care sa si le satisfaca. La un moment dat,cand evolueaza, societatea, apropierea, pentru a face parte dintr-o turma avantajoasa la vanatoare sau aparare. Si chiar de recreere.
Apoi evolueaza in om. Care cauta societatea pentru a-si satisface nevoile, dupa care involueaza in om, care cauta societatea pentru a parea alfa, renuntand la satisfacerea nevoilor, pierzand sensul evolutiei. Dar nu-si pierde caracteristicile plantelor, si cand e nevoie se taraste sau isi stramba ideile pentru un strop de ceva.
Dar binele, asta suprem la care tind toti,pentru om poate fi de fapt surogatul acceptat. Pentru a te ridica cu o unghie mai sus decat cel de langa tine. De cate ori nu s-au mandrit locuitorii foametei cu mana de orez in plus? De cate ori nu s-au bucurat condamnatii cand li se amana moartea pentru ca era o alta executie mai importanta.
De cate ori, cititorule, nu ai ridicat in slavi un nimic peste care erai stapan, doar pentru a fi admirat de omul de langa tine, zdrentaros si oarecum aerian, care poate era doar un geniu, prea mic pentru cele ce ni se par noua importante. Prea sumbru si plictisit. De binele social. De cate ori nu ai tradat spunand ca ideea sau interesul tau este oglinda binelui. Tau.
De cate ori, cititorule, am trecut pe langa oameni fara sa le zambim? Sau le-am zambit intr-o doara, ca sa vedem doar o reactie de admiratie a sublimului ce intotdeauna ne-a caracterizat.
De cate ori bine?