Nihil sine Daniel

Sau preafericitul,cum i se mai zice. Asta ca sa evit inca din titlu blasfemia anatemizanta : " Pastele ma-ti, Daniele".
 Sa ma explic de ce.
 Pentru toti cei ce ma cunosc p ate ca pare ciudat ca ma iau io de niste popi despre care nu-mi pasa, fiind destul de ateu. Dar cei ce ma cunosc un pic mai bine stiu ca sunt ateu pentru ca nu pot sa cred fara sa cercetez. Si d-aia tot citesc. Incepe sa ma pasioneze din ce in ce mai mult istoria, si religia, facand parte din istorie. Si nu numai. Pesemne pentru a intelege mecanismul functionarii omenirii e cel mai bine sa cercetezi mecanismul functionarii religiilor.
 Ma rog, am divagate si eu un pic, stiu ca am fost plictisitor oarecum. Va veti intreba ce treaba are ce am spus pana acum cu mama preafericitului, cu p mic, ca pentru mine nu e cu p mare. Nu are nici o treaba, doar ca e o expresie de blestem romaneasca, care mi se pare ca i se potriveste cel mai bine domnului general, colonel, maior, turnator, sau ce grad o fi avut el prin securitate.
 Uitati de ce:
   Intr-o seara din perioada sarbatorilor bahice si supraculinare de Pasti, apare nenea asta la televizor (poate dupa vreun exces bahic) si incepe sa aibe un exces culinar din cele perverse si scatofile. Cica e recomandat ca toti credinciosii sa foloseasca lumanari ce respecta spiritul ortodox. Hai sictir, preasfintia ta. Lumanari care respecta spirital orthoox oi fi avut mata la pregatire la Baneasa. Io stiu ca de fapt, importanta in toata aceasta poveste este lumina. Lumina din suflet si lumina sfanta pe care fiecare credincios este dator sa o primeasca intr-un fel de hagialac annual si sa o transporte cum poate el, in suflet, in candele, in lampi, in focuri pe dealuri in orice. Sa isi strige credinta si sa il accepte pe Dumnezeu, sa marturiseasca invierea cu bucurie si cu lumina primita.
Lumanari pentru spiritul ortodox sunt niste blasfemii comerciale, menite sa stranga bani pentru monstruozitatile lor de constructii si chiolhanuri. Un fel de locuri in rai, vandute de prelati ai bisericii catolice in trecut. Monstruozitati care au departat si vor departa de oameni aceasta minune  numita crestinism ( asta pentru ca inca ma minunez cum au putut sa moara oameni pentru religie si cum a ajuns sa se ridice in vremuri potrivnice).

Povesti

Povestile succeselor incep cu un copil neascultator sau cu un rebel. Cele care incep altfel nu pot fi decat povesti ale unei vieti liniare de incadrat, perfectionist al tiparelor. Exista exceptiile liniarilor ce incep sa sinusoideze din diferite motive, gasindu-si drumul in neliniaritate, in discontinuitatea imprevizibila.
Dar nu toate povestile ce incep asa sunt povestile succesului. Intemperiile niveleaza, ducand uneori forma neregulata la un simplu plan, proiectat in planul tuturor proiectiilor omenirii ca o dreapta. Ca un segment de dreapta. Intre doua puncte N si M, colineara cu celelalte puncte vitale aflate  in vecinate. Mergand pe aceasta proiectie, se prea poate ca orice miscare sinusoida intr-un plan personal sa fie proiectata in planul tuturor proiectiilor ca o dreapta, depinzand de pozitia miscarii fata de planul de proiectie.
Si, probabil, povestile succeselor se termina cu un copil (inca) neascultator.

Poate ca..

Poate ca... Poate ca fara sa vrei sa fi o mizerie, ajungi sa fi o mizerie. Datorita faptului ca existi si comportamentul tau este comportamentul unei mizerii. Sau cel putin asa spun normele comportamentale actuale.Poate si cele viitoare. Depinde de influenta mizeriilor actuale in viitoareaa teorie comportamentala.
Ma rog, uneori si aia care trebuiau sa fie mizerii azi, inca nu sunt. Din cauza teoriei mele comportamentale. Sau din cauza teoriei mondiale. Fiecare cum a avut noroc, zic io.Mai departe, eheehe, scrie-n carte. Da' cartea nu iecsista .Si e daca!!!!!O fi o deficienta a teoriei comportamentale. Si..?

D-aia

D-aia  imi place Chieti in martie. Pentru ca miroase a iarba, a mare si a munte. In rest miroase a italieni, a infatuare, a superioritate. In martie miroase doar a inceput, inceputul taierii viei, incolo, spre Pescara. Inceputul taierii maslinilor, aici, pe dealuri. Inceput si sfarsit de ganduri, aici, cu mine insumi.

Catacombe

 Nu mai tin minte cine (deh, decrepitudinea) mi-a zis intr-o zi (sau intr-o noapte) ca degeaba spun ca am vazut Roma daca nu am vazut catacombele. Si mi-a ramas in cap. Eram degeaba pe pamantul asta, da' e un pic mai dificil sa ajungi pe Via Appia.
 Eh, dar intr-o zi (creca saptamana trecuta), uitandu-ma pe unde vine Ciampino, unde avaeam sa ma dau de pamant pentru prima oara (pana acum m-am dat jos din cer numa' pe Fiumicino in orasul celor sapt coline), am vazut ca e pe undeva pe Via Appia Nuova, la putin mers fata de catacombe, asa ca mi s-a facut pofta.
 Ma rog, oricum mi-am lasat bagaju' la Tiburtina si m-am dus cu metroul la Circo Massimo, asa ca puteam sa intreprind calatoria si nedepinzand de Ciampino, dar asta e alta poveste.
Ideea e ca mi-am pierdut abonamentul pe o zi pe transport in comun pe la Termele lui Caracalla (pe care in sfarsit le-am vazut), alt chiosc de bilet nu am gasit si a trebuit sa o iau pe jos spre Via Appia. Simplu, numai ca am deviat in dreapta, nu aveam harta si nu port smartphone dintr-un principiu prost (ca nu imi trebuie si e de figuri). Sm crezut ca sunt la stanga si am luat-o mai spre dreapta. Pana la urma, am lasat rusinea la o parte si am scos laptopu' pe care aveam harta Romei (macar pentru asta si tot e bun un smartphone) si m-am intors.
Evitand intalnirea in pustietate cu o gasca de homleshi pakistanezi (sau ce or fi fost) am ajunsiar pe la mama dracu', de unde am ajuns, pe langa calea ferata strajuita de bordeie de carton (pesemne locuintele lu' homleshii aia) deasupra viei Appia. Alta dilema. Parca nu-mi venea sa ma arunc de pe pod pe Via Appia Antica, care nici macar nu e lichida, si in plus mai e si circulata ca dracu'. Asa ca am mers, decizie care m-a ajutat, ca la fo 100 de metri era o straduta care cobora iecsact unde voiam io sa ajung.
  Si iata-ma pe Via Appia (o mai veche dorinta a mea, de cand il auzisem pe Arsinel, laa un revelion al copilariei mele, cantand " Ca frumoasa este viata/Cand te-apuca dimineata/ Si-ai plecat cu lectica/ Sus pe Via Appia").
Ma rog, via Appia e o strada pavata, plina de masini in ambele sensuri, cu ziduri pe margini. Macar asta  mi-a placut, ca imi plac strazile inghesuite.
In sfarsit, merg io ce merg si ajung la Catacombele lu' San Callisto (unde cica ar fi fost ingropati si primii papi ai bisericii). Dau sa ma duc sa imi cumpar bilet, da' ma opreste o discutie dintre paznici si neste turisti. Intrarea interzisa ca e 12, si la 12 Italia mananca, o doare in diverse locuri de turisti, popi, sfinti, papi si mai stiu eu de ce. Asa ca ma asez pe o banca, mananc si io doua sandwiciuri (pardon, panini, ca eram la masa cu Italia) si plec mai departe.
Ma intalnesc cu niste oi (chiar oi) pe o pajiste, le fac poze si merg mai departe spre catacombele Sfantului Sebastian. Surpriza, aici e deschis. Oricum catacombele astea au o biserica deasupra si bisericile catolice sunt deschise non stop ( bine si la noi or fi, ca stiu io un popa care se dusese la petrecere cu Episcopul Sloboziei si Calarasilor si a plasat cheia sa-si ingroape lumea mortu' daca gasesc popa, deci era deschis si fara personal - intamplarea este reala si s-a intamplat in familia mea, facandu-ma sa-i urasc si mai mult pe sarlatanii aia care isi spun pastorii omenirii).
 Biserica e misto, cu tavanu' sculptat de nu stiu ce olandez, cum aveam sa aflu mai tarziu, construita de Constantin cel Mare in cinstea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, ale caror oase au salasluit un timp prin catacombele alea, in timpul persecutiilor crestinilor din timpul lui Nero, si reconstruita mai tarziu, ca prin Roma au trecut tot felul de vandali (nu la figurat, ci la propriu, Roma a fost cucerita de vandali, care chiar erau un popor).
Poorma am intrat in catacombe, in grupul de engleza, ca italiana vorbesc aproximativ (mare greseala, ca in italiana inteleg aproape tot, in engleza aproximativa a ghidei de prin Asia chiar am inteles foarte putin).
Tot timpul ma gandeam ca e o sa ajung acolo si o sa fie o experienta uncia, un fel de intlegere a acelei minuni a raspandirii crestinismului, a rezistentei impotriva persecutiei. Fals. Neste pesteri pe care puteam sa le sap si eu, cu niste placute lipite acu' fo doi ani, cu ciment d-asta modern, care nu are nici o treaba, intr-un cuvant ceva fabricat. In unele locuri niste sarcofage de piatra si cateva urme de lampi cu ulei. NEIMPRESIONANT!!!!!! Si, intr-un loc mai mare, de unde se vedeau vechile scari de coborare din biserica de deasupra, sarcofagul Sfantului Sebastian, despre care si ghida spunea ca l-ar fi strans pe nea cutare, care era soldat imperial, deci destul de solid.Pesemne tot o facatura.
Sigurele lucruri care mi-au placut au fost mormintele romane de la un nivel superior si sala de mese a crestinilor, unde tineau mesele festive, se pare a nu in cinstea mortilor din catacombe, ci in cinstea Sfintilor Petru si Pavel, dupa inscriptiile de pe peretii de lut (daca or fi originali, ca erau si ei lipiti de peretii de piatra cu ciment ordinar al secolului 20).
In concluzie, mi-am facut o pofta, am fost acolo, dar placerea cea mai mare a fost sa bat cu pasul partea pavata cu pietre antice a viei Appia. Catacombele or fi ele celebre, dar nu exprima nimic. Decat, poate, daca esti un exaltat si te autohipnotizezi. Deci, daca citeste cel ce mi-a spus ca nu am vazut Roma daca nu am vazut catacombele ii transmit: "ESTI UN IDIOT".
 Am ratat vizita la San Paolo Fori di Muro, mormantul Sfantului Pavel, pictata in stil bizantin (de ce nu or reface astia pictura in Sfanta Sofia din Istanbul, cea mai frumoasa biserica vazuta de mine pana acum, desi e in mare parte moschee, nu inteleg)  si capela capucinilor (aia cu ornamente din cranii si oase), dar nu-i nimic, raman pantru o data viitoare, ca anul asta nu am timp sa o fac.
Totusi, Roma ramane un oras care te face sa il vizitezi din nou, intotdeauna ramanand dator cu o vizita pe undeva. Am aruncat doar o data banuti in Fontana di Trevi, dar intotdeauna ma intorc cu bucurie, ca la o prima iubire.
Nu m-au impresionat catacombele, dar iubesc Roma.

Invidia

Invidia. Aceasta plaga, aceasta boala a omenirii, acest obicei prost al oamenilor de a vedea barna din ochiul meu, este principalul pacat al omenirii.

 La un moment dat, omul avanseaza in ierarhia sociala, terminand fo facultate sau implinind o oarecare varsta,    lucruri ce permit stapanirea a cel putin jumatate din alfabet. Si atunci, subit, se detaseaza de vechea viata in care toti ii erau dusmani si se uitau chioras la el ca arunca cu banii (chiar daca pentru o seara, a doua zi revenind la indeletnicirea de a aduna chistoace), avansand la gradul de intelectual invidiat pentru ca stie sa citeasca sub pozele seminud al ziarelor pe care le citeste "din amuzament, ca mi-e sila de atata politica". 

 Revelatia vine concomitent cu trecerea de catre fostii prieteni la categoria "dusmani", fapt ce produce detasarea de vechile metehne si inaltarea nirvanica la gradul de specimen superior, adica invidiat.

 Starea de echilibru se realizeaza prin actul invidiei, aceasta anihiland toate frustrarile, provenite la inceput din incadrarea in categoria dusmani (categorie pe care nu de mult o ura, dar de care incepe sa devina mandru, afirmand ca este doar o iluzie creata de cei ce nu pot cunoaste inaltarea), apoi din te miri ce intamplari si intalniri cu diverse persoane ce pun la indoiala superioritatea individului. 

 Odata cu trecerea timpului, izolarea in stare de zeu creeaza accese tot mai dese de invidie ale mediului inconjurator (colegi, prieteni, vecini, veri, frati, parinti), accese ce sporesc starea de inaltare absoluta. Ceilalti sunt niste mizerii, mici necosimtitori ai supremului, care se uita chioras, neavand puterea sa fie dusmani fatisi, invidiind.

In general, individul invidiat este reteta omului de succes, neavand indoielile si angoasele unui om care se autoanalizeaza, cautandu-si defecte si uneori gasindu-le. Acesti inndivizi vor fi gasiti intotdeauna in centrul universului, pe care il reprezinta. 

                                                   -Sfarsit-

                                                     (cred) 

Uneori

Uneori ne jucam de-a lumea, nestiind ca lumea se joaca, de fapt, de-a noi.

Creca

Mi-am ingropat prieteni si o sa-mi mai ingrop pana cand tot prieteni vor arunca o mana de tarana pe  mine. Am fost. Am fost si om si animal, si am iubit, si am urat, mi-au fost indiferente faptele, chiar, uneori. Am fost doar eu. Poate un mascarici, poate am fost iubit in taina asa cum am iubit si eu, poate am fost iubit putin, in gura mare, asa cum m-am ascuns si eu. Am incercat sa fiu doar eu, un om, un eu, un oarecare. Sa ma confund cu mine, si cu toti. Si poate ca am reusit macar o data sa fiu doar eu. Ca toti n-as reusi in veci, si poate ca n-as reusi sa fiu nici eu. Dar inca mai exist. Si sper. Sa fiu. Si tu, si eu, si toti....

Vezi, faptele nu exprima intotdeauna omul, asa cum omul nu exprima intotdeauna faptele. Pentu ca omu' e nesemnificativ asa cum faptele sunt uneori nesemnificative in fata posteritatii.

Conform oricarui popa, omul este fapta, asa cum fapta reprezinta omul. Dar..... Dar fapta poate fi momentul, tot asa cat momentul poate fi fapta. In sensul ca fapta , ca si momentul, poate determina actiunile persoanei pentru tot viitorul. Uneori afecteaza si trecutul. 

Adica...Adica fapta, poate chiar momentul....,poate fi Dumnezeul pe fundatia caruia ne construim viitorul.

Si atat. Nu stiu?